Atenție, lectură lungă !
Teoria autoamăgirii explică de ce unii oameni pot minți atât de convingător: pentru că ajung să creadă și ei în propria poveste.
În psihologie, autoamăgirea este un mecanism prin care mintea filtrează sau schimbă realitatea astfel încât aceasta să fie mai ușor de suportat.
Cum funcționează?
Uneori, negarea nu înseamnă doar că refuzi să accepți un fapt. Mintea poate construi o variantă a realității care doare mai puțin. Iar dacă acea poveste este repetată suficient de mult, omul poate ajunge să o creadă cu adevărat.
Autoamăgirea îl ajută să evite rușinea, vulnerabilitatea, sentimentul de vinovăție sau de inferioritate. Îi oferă, pe termen scurt, un sentiment de siguranță.
O persoană care trăiește mult în autoamăgire poate:
– să găsească mereu scuze pentru propriul comportament;
– să evite responsabilitatea;
– să respingă oamenii care îi pun la îndoială povestea;
– să devină defensivă atunci când este confruntată;
– să vadă lumea prin „eu împotriva lor”.
Cu toții ne autoamăgim uneori. Este unul dintre modurile prin care psihicul încearcă să ne protejeze de lucruri pe care nu suntem pregătiți să le acceptăm.
Problema apare atunci când autoamăgirea devine atât de puternică încât omul pierde contactul cu propria responsabilitate și cu realitatea celorlalți.
Aici apare partea interesantă: un om poate fi foarte convingător nu pentru că minte perfect, ci pentru că a început să creadă în propria minciună.
Nu mai trebuie să joace un rol. Pentru el, povestea aceea a devenit realitate.
Poate că acesta este unul dintre cele mai dureroase lucruri de acceptat: uneori nu există nicio dovadă suficient de puternică pentru a schimba povestea pe care cineva și-a construit-o despre sine.
Pentru că nu mai este vorba doar despre adevăr. Este vorba despre identitate.
Atunci când adevărul amenință identitatea, mintea va face uneori tot ce poate pentru a-l ține la distanță.
Nu este întotdeauna despre tine. Uneori este despre cât adevăr poate un om să suporte despre el însuși.
